Oglinda

E doar un puștan bătrân ce nu mai simte cum crește,
Se uită cruciș în oglindă, imaginea nu-i mai zâmbește.
A fost vreodată copil, oare a fost cuminte?
Insistent se întreabă dacă oglinda nu-l minte.

 

Ochii-i sunt limpezi, picuri de rouă pe iarba de munte,
Gura îi e strambă, brazdată de vorbe marunte,
Barba cărunta-i acoperă fața
Pe când ridata-i frunte îi descrie viața.

 

Ieri era flăcău, tanăr, puternic, vânjos,
Acum parcă-i epava, cu greu se ridică de jos.
Stă calm și contemplează imaginea ce o vede-n oglinda
Încercând să-nțeleagă unde-i puștanul din tindă.

 

Ii e dor de tinerețe, copilul se citește-n priviri,
E boem și etern, ascuns perfect în simțiri,
Închis întrun corp lent el vrea să răzbată,
Să urle, să sară, să strige, să bată.

 

Stă cu ochii-ațintiți spre sine, îl inundă ura,
Inima-i rece, demult nu mai cunoaște căldura,
Cu pumnu-ncleștat face oglinda bucăți,
Morman de defecte, cioburi si calități.

 

Oglinda e țăndări, chipul nu mai există,
Orgoliul e zob dar problema persistă.
O lacrimă cade unind piesele sparte,
Oglinda nu minte, mereu are dreptate.